Potrivit documentului MADR, nivelul de sărăcie din satele românești este un factor esenţial în determinarea unui tânăr în a lua decizia de a investi într-o afacere nouă în mediul rural. Aceasta se reflectă în special în calitatea vieţii familiei tânărului fermier lipsită atât de un minimum de servicii care să asigure viaţa socială atractivă – cum ar fi oportunităţile de educaţie, control al sănătăţii, aceesul la cultură, modalități de agrement, dar și de o infrastructură TIC, un sistem de alimentare cu apă și canalizare și o rețea de drumuri locale de transport pentru a-i asigura accesul facil către zonele urbane pentru o viaţă echilibrată în mediul rural.

Rata sărăciei, deşi în trend usor descendent (de la 41,50% din totalul populaţiei în 2010, la 35,70% în anul 2017), rămâne în continuare o rată foarte ridicată cu implicaţii majore în limitarea dezvoltării satelor din perspectiva infrastructurii şi serviciilor de bază, precum şi a atractivităţii pentru ocuparea forţei de muncă.

Așa cum s-a subliniat și în Raportul de țară pentru România - 2020, nivelurile de ocupare și de productivitate din sectoarele economice importante (agricultura fiind unul dintre cele mai importante), sunt în strânsă legătură cu competitivitatea regională.
Întrucât ponderea populației cu risc de sărăcie și excludere socială în zonele rurale este în continuare semnificativă, decalajul urban-rural se adâncește în consecință iar productivitatea agricolă în aceste zone este și ea scăzută.

Diferențele urban-rural creează venituri foarte mari și inegalități de oportunități în rândul populației. Se remarcă faptul că riscul sărăciei are un trend descrescător la nivelul orașelor dar a rămas relativ constant în zonele rurale, de aproape cinci ori mai mare în comparație cu orașele.

Venitul mediu disponibil pentru un membru al gospodăriei în zonele urbane este de 1,9 ori mai mare decât în cele rurale și acest lucru fiind în principal rezultatul productivității scăzute a agriculturii, în special pentru exploatațiile agricole mici de subzistență care sunt majoritare în zonele rurale. În anul 2018, ponderea populației neangajate și fără educație și formare profesională (NEET) în rândul populației tinere rezidente din mediul rural (15-24 ani) este de aproape trei ori mai mare decât a celor care locuiesc în orașe (18,1% față de 7%), a lipsei de locuri de muncă, a productivității și a perspectivelor din mediul rural. generația tânără șansa unui viitor decent.

Astfel, participarea redusă, accesul limitat la piaţa muncii cât și gradul scăzut de informare a populației din mediul rural, conduc la venituri mici ceea ce sporește riscul de sărăcie şi excluziune socială, generând pe de-o parte, migrația populației spre regiuni facile traiului, iar pe de altă parte atractivitatea scăzută pentru antreprenoriat.

Același document susține că în perioada 2014-2018, în satele românești s-a înregistrat o scădere considerabilă a populaţiei tinere (0-17 ani), respectiv cu 5,55 % în 2018 faţă de 2014, iar în privinţa populaţiei aflată la vârstă activă, respectiv între 18 şi 41 de ani scăderea este accentuată, fiind cu 6,40% mai puţini tineri în mediul rural în 2018 faţă de 2014, ajungând în 2018 la 2,640,015 persoane.

Trendul descendent pentru populaţia tânără din mediul rural (0-41 de ani) şi trendul crescător pentru populaţia de peste 42 de ani din mediul rural demonstrează fenomenul de îmbătrânire a populației rurale, dar şi dezinteresul tinerilor de a se stabili în mediul rural.

Satele din zona montană sunt cele mai supuse pericolului de abandon. Tinerii părăsesc satele pentru un loc de muncă în străinătate, numărul emigranților a crescut în ultimii ani, iar mulți dintre tinerii plecați nu mai revin în România.

În zona montană declinul demografic devine şi mai accentuat prin renunțarea la activităţi economice ceea ce a dus la migraţia forţei de muncă sau la acutizarea fenomenului de sărăcie. În special tinerii din zona montană părăsesc treptat și definitiv muntele în căutarea unor condiții de viață mai ușoare și venituri mai mari obținute cu eforturi mai reduse, în mediul urban sau în alte țări. Acest fenomen, cu implicații grave pe termen mediu și lung, au fost sesizate și în țările dezvoltate din vestul Europei care fac eforturi considerabile pentru diminuarea procesului de migrare a populației montane, de menținere a fermelor agricole și a gospodăriilor.

În ceea ce priveşte migraţia internaţională, emigrarea temporară a tinerilor cu vârsta cuprinsă între 20 şi 39 de ani înregistrează un trend ascendent între ani 2014 şi 2018, numărul emigranţilor crescând cu 21,38% în perioada de referinţă. Emigrarea definitivă a tinerilor din aceeaşi categorie de vârstă, înregistrează o creştere care depăşeşte procentul de 54% din 2014 până în anul 2018, fapt ce reflectă dezinteresul tinerilor pentru revenirea în România.

Pe lângă faptul că trendurile de emigrare sunt ascendente în ambele cazuri, este important de subliniat că tendința emigrării definitive a tinerilor este dublă, ceea ce constituie un aspect îngrijorător în privinţa şanselor de revenire a acestora în România.
Un stimulent puternic ar putea fi susţinerea antreprenoriatului în special în cazul tinerilor, facilitarea accesului la informaţii, precum şi stabilirea unor măsuri care să ţină cont de specificitatea acestei categorii de populaţie.

Analiza MADR precizează că în anul 2017, rata şomajului în mediul rural (5,4%) depăşea rata înregistrată în mediul urban (4,5%), în timp ce rata şomajului din România rămâne sub media UE (7,6%), respectiv de 4,9%, înregistrând o scădere de 1,9% în perioada 2015 – 2017. În acelaşi an de referinţă, în rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 15 şi 24 de ani, se înregistra cel mai ridicat nivel al ratei şomajului faţă de toate celelalte categorii de vârstă specifice populaţiei active, respectiv 18,3%, cu diferențe accentuate pe medii de rezidență: 20,8% în urban față de 17% în rural.