Pentru Europa, anul 2022 a fost unul al războiului, inflaţiei, crizei costului vieţii şi protestelor pentru energie şi alimente mai ieftine. 2023 este la fel, dar cu protestele şi grevele propagându-se în cele mai mari economii europene. Dacă în Franţa şi Germania sindicatele şi greviştii cer menţinerea anumitor standarde, în Marea Britanie grevele sunt pentru a se recupera ceea ce s-a pierdut. De aceea britanicii tind să simpatizeze cu protestatarii, deşi acţiunile acestora sunt cele mai ample din ultimele decenii. În schimb, în Franţa ceea ce iese în evidenţă sunt violenţa şi distrugerile, iar în Germania perturbările provocate în viaţa de zi cu zi a cetăţeanului de rând.
„A Year in the Merde“ (merde înseamnă rahat în franceză) este o carte publicată în 2004 de scriitorul britanic Stephen Clarke în care sunt povestite experienţele unui tânăr englez recrutat de un om de afaceri francez pentru organizarea unui lanţ de ceainării în Paris. Pentru protagonist, Paul West, o adevărată aventură a fost să evite rahatul metaforic şi real (de câine) care se găsea din abundenţă pe străzile capitalei franceze. În primul an al şederii sale la Paris, Paul West n-a putut să nu observe şi inevitabilele greve, una dintre cauzele mizeriei. Într-un episod grevist din acea perioadă, angajaţii serviciilor de salubritate au încetat munca pentru că au primit mături dintr-un alt model decât cel pe care l-au cerut.
Grevele şi protestele sunt o tradiţie în Franţa, iar organizaţiile sindicale o forţă. Poate şi de aceea Franţa este ţara din UE cu cele mai mari cheltuieli publice sociale, de aproape 25% din PIB în 2021, potrivit datelor Eurostat. La acest capitol, doar despre nordica Finlandă se poate spune că se apropie de campion, cu cheltuieli echivalând cu 24,6% din PIB. Spre comparaţie, în Germania, cea mai mare economie europeană, indicatorul este de 21% din PIB, puţin mai mare decât în însoritele Grecia şi Spania – 20,6% din PIB.
În Europa de Est, cea mai sus clasată este Polonia, cu cheltuieli egale cu 17,3% din PIB. România este cu doar un pic peste Ungaria, cheltuind 13,3% din PIB pe protecţie socială. Ungaria (13,1% din PIB) ar fi, de altfel, pe ultimul loc dacă din calcul ar fi excluse economii atipice cum sunt Malta şi Irlanda (8% din PIB). Prin urmare, între Franţa şi codaşele Ungaria şi România diferenţele sunt foarte mari. Cu toate acestea, prin prisma protestelor, francezii par cei mai nemulţumiţi europeni. Sau poate cei mai îndrăzneţi.
Protestele şi grevele de anul acesta sunt în principal un răspuns incendiar la propriu al sindicatelor la încercarea preşedintelui Emmanuel Macron de a reforma, ocolind votul în parlament, sistemul de pensii în sensul creşterii vârstei de pensionare de la 62 de ani la 64 de ani în etape foarte lungi şi de a majora contribuţiile necesare primirii pensiei întregi. Primul mandat de preşedinte al lui Macron a fost marcat de protestele spontane şi masive ale vestelor galbene care au avut drept cauză impunerea unei suprataxe pe carburanţi, o povară suplimentară mai ales pentru clasa de mijloc care face naveta cu maşina.
Guvernul a retras atunci suprataxa. Acesta este al doilea mandat al lui Macron şi al treilea cel mai probabil nu va exista şi de aceea preşedintele insistă cu reforma pensiilor. Vârsta de pensionare în Franţa este printre cele mai mici din Europa, iar Macron spune că doar prin astfel de reforme francezii mai pot avea garantată o pensie. Republicanii, partidul pe care l-a condus Nicolas Sarkozy, spun că dacă nu sunt făcute schimbări, sistemul de pensii din Franţa „se va prăbuşi în 5-10 ani“.
Franţa este o economie mare, întrecută doar de Germania în UE, dar nu este excedentară. Are un deficit bugetar uriaş după standardele UE, de 5% din PIB (2022, date de la FMI), limita de sus acceptată de Comisia Europeană fiind de 3% din PIB.
Datoria este şi ea uriaşă, estimată să atingă 112% din PIB anul acesta. Rata şomajului este la cote care în alte ţări ar semnaliza criză - peste 7%. Însă Franţa este una dintre cele mai populate ţări europene, cu acces la forţă de muncă din fostele colonii, ceea ce alţii nu au, investeşte în exterior şi exportă produse cu valoare adăugată mare. Apoi, ratingul de ţară este unul dintre cele mai bune, ceea ce o ajută să se împrumute mai ieftin de pe pieţe.
Marea Britanie, tot o economie mare, dar axată pe servicii şi cu competitivitatea erodată de Brexit, stă cu o treaptă de rating mai jos, are un deficit bugetar mai mare, de 7% din PIB (estimări Fitch pentru 2023) şi o datorie uriaşă, de 100% din PIB. Rata şomajului este foarte mică, de sub 4%. Însă acolo, anul trecut, fondurile de pensii au ajuns la un pas de colaps după ce majorările de dobânzi efectuate de către banca centrală a lăsat fără valoare titlurile de trezorerie pe care au pariat acele vehicule de investiţii. Banca centrală spune că doar intervenţia ei a prevenit prăbuşirea fondurilor. A fost o minicriză financiară, un preambul la ceea ce s-a întâmplat mai recent cu băncile din SUA şi Elveţia. Furtunii financiare i s-a suprapus în Marea Britanie o criză a costului vieţii fără precedent în care inflaţia, mai ales la mâncare, accelerează necontrolat, furnizori de energie s-au prăbuşit şi penurii de alimente sunt urmate de alte penurii. Rezultatul este că în câţiva ani, începând de la Brexit şi continuând accelerat după apariţia inflaţiei istorice, Marea Britanie a ajuns cea mai săracă ţară bogată. Angajaţii din serviciile de stat, cu salariile neactualizate de ani de zile, cum ar fi cei din sănătate, şoferii de ambulanţe, ofiţerii de la serviciul de paşapoarte, profesori, poştaşi şi angajaţi ai căilor ferate, s-au organizat pentru cele mai ample proteste şi greve din ultimele decenii. Sunt proteste pentru salarii mai mari în care primează organziarea, inclusiv în timp, nu violenţa, iar o mare parte a populaţiei le acceptă. De remarcat este că sindicatele britanice au fost lăsate fără putere în vremea premierului Margaret Thatcher în numele reformelor şi progresului economic. O parte din cerinţe au fost acceptate de guvern. Grevele continuă. În Germania, cea mai puternică economie europeană, unde în ultimele decenii s-a pus accent mai mult pe competitivitate prin salarii reduse, săptămâna aceasta a început cu o grevă de amploare a angajaţilor din transporturi, inclusiv cel cu trenul şi aerian. Greviştii spun că angajatorii ignoră creşterile de preţuri şi nu majorează salariile astfel încât acestea să ţină pasul cu inflaţia care depăşeşte 9%. Companiile acuză protestatarii că vor să forţeze nota în negocierile salariale în curs. Sindicatul EVG al muncitorilor feroviari cere majorări salariale de 10%. Spre deosebire de Marea Britanie, sindicatele germane sunt puternice şi acoperă sectoare întregi din economie. De obicei guvernul negociază cu ele traiectoria salariilor luându-se în considerare că salarii prea mari reduc competitivitatea exporturilor şi pot crea inflaţie. Însă acum angajatorii acuză acţiuni sindicale fără precedent, în timp ce sindicatele se justifică printr-o criză a costului vieţii fără precedent. Mâncarea s-a scumpit cu 22% într-un an, iar energia cu 32%. Germania nu are cele mai mari salarii din UE, dar nici cea mai scumpă mâncare, din contră. Şi în Germania una dintre cele mai mari asociaţii a angajatorilor a avertizat anul trecut că fără reforme sistemul de pensii nu va mai fi viabil financiar în cinci ani. Acolo, vârsta de pensionare este de 67 de ani, iar consilierii guvernului au propus majorarea acesteia la 68 de ani până în 2024, ceea ce premierul Olaf Scholz nu a acceptat, spunând că nu este nevoie.
Sursa:
